Blog

De unde oare să încep?

411B6D0A-3D5D-4805-9A42-A3A2D9D2736B.jpeg

Pe bancă, între noi, stăteau liniștiți kilometri de tăcere. Lumea își urma cursul firesc al unei seri de vineri. Terase pline de fel de fel de oameni, unii plictisiți, alții gălagioși, alei zgâriate de roțile rolelor sau călcate fâșâit de bicicliști.

Și noi. Cu ochii ațintiți în reflexia apei, tulburată de călătoria leneșă a unui vaporaș. Din când în când, câte un nor de fum de țigară acoperea priveliștea și reușea să ne mai apropie.

– Îți dorești să fii scriitoare?

– Mi-ar plăcea…, am răspuns.

– Una este să îți placă, alta este să îți dorești!

– Atunci… mi-aș dori…

– Și ce faci pentru asta?

– Păi… scriu… atunci când simt că am ce așterne în filele vieții. Însă nu tot timpul îmi găsesc cuvintele, plus că doar atunci când sunt tristă simt nevoia de a mâzgăli.

– Nu e suficient.

– Știu.

– Va trebui să-ți iei un caiet și în fiecare zi să îți notezi în el.

– Ce aș putea să scriu în fiecare zi? De unde inspirație?

– Gânduri, trăiri, ce ai făcut în ziua respectivă, ce îți place sau nu, orice…

– Mda… așa e, ai dreptate.

Nu reușeam pe atunci să văd mai departe nici de secunda ce urma, mai ales căutarea unei librării în care să mă aștepte un caiet cu o copertă care să îmi atragă atenția, demn de luat acasă.

Fasciculul de foi n-a ajuns niciodată în mâna mea, însă visul nu a fost abandonat. Stă înmugurit într-un colț al minții, indiferent de anotimp. Își mai flutură uneori petalele către mine în semn de: „Hei! Bună! Mă bucur că ți-ai mai aplecat gândurile și către mine.” Zilele trecute înflorise. M-a surprins când l-am auzit șoptind: „Hei! Nu vrei tu ca noi doi să scriem o carte împreună?”

M-a surprins ideea, dar… cu ochii mari și ridicând din umeri, mă întreb: „De unde oare să încep?”

Advertisements

Ce faci când nu mai ai pentru ce să lupți?

femeie-portret-suferinta

Ce faci atunci când inima ta strigă din răsputeri „fă-mă să simt cevaaaaa!!!”, iar ecoul îi răspunde „nu am cuuum!!!”?

Ce faci când apare în viața ta cineva care merită toată atenția și privirile frumoase și răsfăț și tot ce mai e frumos, iar tu pe parcurs te-ai transformat în toți oamenii care te-au rănit și pe care i-ai urât visceral?

Ce faci când frica de a avea lângă tine o persoană care te iubește te sufocă și te împinge să fugi cât mai departe?

Ce faci când ai în fața ta toate lucrurile la care ai visat sau pentru care te-ai rugat o viață întreagă, în fiecare noapte de singurătate, spălată de lacrimi amare?

Ce faci când nu mai ai pentru ce să lupți? Când ai totul lângă tine?

Ce faci când nu le poți explica oamenilor care au fost lângă tine dintotdeauna și te-au ajutat să îți lingi rănile și să te ridici de la pământ, ca acum ai ocazia de a avea tot ce ți-ai dorit, doar că… nu îți mai dorești.

Că te-ai schimbat între timp, că de la o zi la alta vezi lucrurile în alte nuanțe, ca ți-au luat peste 20 de ani să te formezi, să te accepți, să te iubești și să îți fii suficientă ție însăți.

Că viziunea ta despre viitor nu mai rezonează cu nimeni, ci doar cu un lucru căruia să i te poți dedica în întregime. Că pe prispa casei de la malul mării, la bătrânețe, nu ești decât tu cu câinele tău, ziarul și cafeaua. Iar zâmbetul ridat povestește doar despre mulțumire și lipsa regretelor.

Că n-ai putut iubi pe cineva anume, așa cum ai fi fost capabilă sau ar fi meritat, dar ți-ai iubit viața mai presus decât orice și oamenii care ți-au traversat-o, motivul îndepărtării de ei fiind păstrarea amintirii dragostei fără gram de suferință.

Îți port inițialele la mână…

C527C3D5-9C15-49D8-B758-292C096B34E0

Am rămas cu un dor nemărginit, care tânjește după perioada în care mi-ai fost profesor.
Când cursurile cu tine erau adevărate plimbări în roller coaster-uri și injecții cu adrenalină.
Când plecam de la examene doar ca să nu fiu nevoită să te privesc în ochi, știind că mă topeam instant.
Am rămas… cum să îți spun… incompletă…
Ca și cum o parte din mine s-a impregnat în băncile facultății, în sălile de clasă și în culoarele pe care le traversai.
Mai știi când îți vorbeam cu “dumneavoastră?” N-ai idee fericirea declanșată când am trecut la “tu” și “eu”.
Și apoi… orele de stat în oglindă și zeci de km parcurși pe noapte în speranța că o să împarțim pentru măcar cinci minute aceeași încăpere, din întâmplare.
Iar discuțiile interminabile… și sunetul telefonului, iar pe ecran numele tău și un soare.
Pentru că, da. Ai fost răsăritul de soare al fiecărei clipe de întuneric.
Și nopțile de visare cu ochii deschiși, nopțile adormite cu telefonul sufocat de căldura palmelor, nopțile cu vise în format 7D care îmi făceau inima să îmi sară din piept.
Vise în care îți simțeam cu adevărat fiecare atingere.
Și câte emoții… câte valuri de emoții… câte oceane de emoții…
Zece ore de tremur înainte de prima întâlnire, de primele vorbe schimbate față în față în alt mediu, de primul sărut, de primele gesturi intime.
Și prima cafea savurată împreună… cea mai bună cafea din viața mea. Simpla ta prezență, parfumul, fumul de țigară și zâmbetul tău au reușit să o îndulcească exact pe gustul meu.
Iar sărutul din biroul tău… Doamne! L-am simțit în bătăile inimii, în fluturii amețiți din stomac, în genunchi, în călcâie, în toate simțurile care începeau să mă părăsească.
Am plecat acasă neștiind de mine. N-am realizat cum am condus, cum am parcat mașina, cum am intrat în scara blocului și apoi în apartament.
Ești singura persoană care a reușit să mă facă să simt că trăiesc cu adevărat și să simt pasiunea dincolo de limitele universului, care m-a încurajat în tot ceea ce am făcut și pe care mi-am dorit întotdeauna să o fac mândră că mă cunoaște.
Mi-ai fost profesor în facultate, mi-ai rămas profesor și exemplu în viața de zi cu zi.
Nimic după tine nu a mai fost la fel. Nici nu o să fie dacă tu nu ești.
Îți port inițialele la mâna stângă, să știi… prinse de o brățară. Conectate direct la inimă.
Ca să îmi amintească în fiecare clipă că indiferent ce s-ar întâmpla, emoțiile supreme tu mi le-ai dăruit. Restul este lipsit de valoare, iar eu îi pot face față oricărei încercări la care mă supune viitorul, fără să clipesc.

Vieţi paralele

28052511_1589538707790073_139259714_n

Lasă-mă să îți spun ce îmi place cu adevărat la tine. Linistea… cea pe care o emani din priviri. Aaa… și sentimentul de siguranță. Că ar putea veni sfârșitul lumii dar nici că ar conta, pentru că oricum nouă nu ni s-ar putea întâmpla nimic rău.

Lasă-mă acum să îți spun și ce nu îmi place la tine… Ahhh… N-are importantă. Nu există lucruri care să nu îmi placă, ci doar care reușesc să mă calce pe fiecare celulă nervoasă. Însă aleg să le ignor de fiecare data. Eruperea vulcanului interior nu și-ar avea rostul. N-ai înțelege oricum. Iar decât să dau explicații prefer să elimin din start orice formă de manifestare.

Pentru că oricum ești un copil captiv într-un corp de adult, obligat să crească, să își asume responsabilități pe toate planurile. Nu mi-aș dori să devin una dintre ele. Responsabilă pentru mine, pentru faptele mele și consecințele lor sunt doar eu. Nu mi-aș dori nici să te schimb. Am învățat de-a lungul vieții că este imposibil acest lucru, la fel cum nici mie nu mi-ar plăcea că cineva să încerce să mă transforme. Nu mi-aș dori nici să reprezint un pericol pentru tine și nici pentru realizările tale de până acum.

Ele reprezintă o viață de-a ta, eu alta. Și întotdeauna vom merge în paralel.

Când știi că ești cel mai norocos om de pe pământ

love

 

Ești bărbat. Te gândești că undeva, prin luna august, meriți și tu un concediu după atâta muncă. Că ești cu cineva sau nu, contează mai mult sau mai puțin, depinde de fiecare în parte. Și începi… stabilești perioada, cauți o destinație, la mare mai exact, un loc unde să te poți caza acolo, faci rezervare, apoi te duci și cumperi biletul de tren, ca să fii sigur că sunt toate puse la punct. Bun. Stai bine la capitolul organizare. Știi exact ce ai de făcut. Nu-ți rămâne decât să mai aștepți.

Cumva, nu se știe din ce motiv, ratezi toate evenimentele planificate, lucru pe care îl conștientizezi undeva prin luna decembrie. Începi să faci bagaje, ajungi la gară, nu mai găsești trenul la ora știută, aștepți după următorul câteva ore, ajungi într-un final la destinație, hotelul e închis, nu e niciun om pe stradă, e frig și marea a înghețat, iar tu ești șocat că nu este soare.

Ei, bine, cam așa funcționează lucrurile și când vine vorba de oameni, în special de femei. Normal că nu te poți bucura de ea atâta timp cât o ai lângă tine și ai grijă să lași în urma ta, atunci când pleci, un dezastru. La fel de normal este și să te năpădească amintirile după ceva timp și să conștientizezi că după perioada cu ea, nimic n-a mai putut reveni la normal.

Dar nu te aștepta, atunci când te întorci, să fii întâmpinat cu un covor roșu, șampanie și artificii. Pentru că tu ai avut grijă să arzi tot și n-o să găsești acolo decât spini. Dacă dai și de trandafiri cumva, e posibil să îi fi plantat altcineva între timp. Dar dacă au răsărit din spinii tăi și sunt tot pentru tine, atunci mulțumește-i lui Dumnezeu că ești cel mai norocos om de pe pământ.

Ce ușurare să știi că există un loc unde poți să fii tu

27721232_1584763431600934_1005592936_n

Au fost nopți întregi când singurele lucruri care îmi stăteau alături erau o foaie de hârtie și un pix. De nenumărate ori și după ele trebuia să caut destul de mult. Prin dulap, pe sub televizor, pe lângă pat, în hol, în bucătărie…. Când le găseam mă agățam de ele ca și când mi-aș fi dat ultima suflare și viața mea depindea de ele. Nu știam ce scriu, doar simțeam că trebuie să fac asta. O vreme nu mă gândeam la nimic și mă lăsam ghidată de vocea interioară a inimii. Când ridicam pixul de pe foaie mă simțeam ca și cum toate grijile lumii, care până atunci le cărasem cu prea puținele mele kg, mi-au fost luate și aruncate undeva de unde nu se mai pot întoarce. Ce ușurare să știi că există un loc unde poți să fii tu, cu tine, fără observatori și critici.
Reluam literele transformate în cuvinte și citeam în gând povestea creată. Apoi o citeam cu voce tare. Tăiam, adăugam și continuam modificările. La final mai urma o recitire pentru audiență. Adică pentru pereți. Și îmi dădeam seama că pe parcurs ce citesc, lucrurile își pierd din valoare, din greutate, din semnificație. Că nu mai par atât de grave din moment ce au fost exprimate. Că doar în interiorul meu dezamăgirile păreau apocaliptice.
Cineva spunea odată că dacă un scriitor se îndrăgostește de tine, devii nemuritor. Nu mă consider scriitoare, dar totuși cred că tocmai v-am “ucis” pe toți la care mă gândeam în timp ce scriam, pentru că am reușit să vă las fără farmec și să vă fac egali cu mulțimea vidă. Ups! Vă rog frumos să mă iertați! Zău, că n-a fost cu intenție!

 

Un apus atât de… asemănător mie!

A45CDE3B-BEBD-4ED5-A326-DA926DBF6670

Un apus superb îmi stă deasupra capului. Într-adevăr Dumnezeu este cel mai bun pictor. Închid ochii și inspir adanc. Un sentiment de libertate îmi inundă adânc fiecare venă. Mă teleportez într-o seară de vară, în mașina, cu volumul muzicii la maxim, geamul deschis, părul lung și negru fluturând fericire.
Râd, cânt, le fac oamenilor cu mâna. Unii se întreabă cum au ajuns nebunii pe stradă. Alții se bucură de moment și îmi răspund la fel. Cât de frumoasă e viața! Câte lucruri mărunte ne aruncă subtil în cale pentru a ne arata cu adevărat ce contează. Cum știe ea să transforme în artă, fulgii de nea, pomii, norii, o melodie și o stradă care pare fără sfârșit!
Acum contează doar prezentul. Destinația este lipsită de importanță. Fiecare minut e valoros. Ochii îmi revin asupra cerului. Roz, mov, albastru, portocaliu… câte nuanțe! Atât de frumos și unic în felul lui. Atât de admirabil și totuși de neatins. Atât de… asemănător mie!