Blog

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

fata-frumoasa

 

Mă privesc în oglinda mea mentală și îmi place ce văd. Chiar îmi place. Am realizat că am o putere de regenerare fantastică. Chiar dacă viața și oamenii care o traversează pe a mea au ca preocupare principală câteodată dărâmarea mea. Mă chircesc și plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul, îmi adun toate forțele și merg mai departe.

Sunt puternică singură. Dragostea mă prostește și mă transformă într-un om slab. Pentru mine dragostea n-a reprezentat niciodată forța de a merge mai departe, ci teama permanentă de a nu pierde ce am. Iar mie nu îmi place să trăiesc cu frică. N-am știut niciodată de frica nimănui, în special a unui sentiment.

N-am crezut, nici n-am s-o fac vreodată, în lupta pentru un loc în viața cuiva. Îmi consumă resurse fabuloase de energie, lux pe care nu mi-l permit. Dacă sunt nevoită să fac asta pentru cineva, atunci nu îmi trebuie. Lupt alături de tine, nu pentru tine. Sunt acolo când este nevoie de mine, empatizez, sunt tolerantă, te ajut cu absolut tot ce îmi stă în putere, însă în momentul în care mi-au fost depășite limitele, să știi că nu mă uit înapoi nici dacă cumva ai murit între timp și n-are cine să îți organizeze ultima petrecere.

Advertisements

O să se facă liniște și fiecare o să meargă pe drumul lui

cuplu-

 

Plutește în aer mirosul sfârșitului. Pare destul de aproape și inevitabil. În câteva zile probabil că o să se întâmple ce trebuia acum ceva timp. O să se facă liniște și fiecare o să meargă pe drumul lui. O să fie dureros și o să rămânem întotdeauna legați cu o ață invizibilă care ne va trage unul către celălalt. Și o să ne căutăm în permanență… în noi, în alți oameni, în locuri, în gesturi…

Însă am epuizat într-un timp mult prea scurt aproximativ cinci vieți. Ne-am cunoscut, ne-am iubit, ne-am atras, ne-am respins, ne-am consumat, ne-am sufocat, am fugit, fiecare de el, apoi fiecare de noi, ne-am reîntors, ne-am speriat, am luptat, am renunțat, am râs, am plâns și ne-am pierdut.

Cu fiecare minut ne transformăm, iar după noi nu o să mai rămâna nicio fărâmă din oamenii care am fost. O să încercam să fim puternici, să negăm că a fost adevărat pentru a putea trece peste sau să ne mințim că a fost doar un vis, însă valurile de sentimente o să se întoarcă la mal din ce în ce mai furtunoase.

Te iubesc dureros de tare și ai devenit lumea mea. Te-ai dărâmat și te-ai construit la loc de miliarde de ori. Rămâi tu, eu aleg să… să plec, să fug, să mor, nu știu… contrar alegerii sufletului meu.

Dar mi-aș mai dori să-ți mai dorm în brațe o noapte. Să pun capul pe pieptul tău, să îți simt căldura și parfumul, să îți măsor bătăile inimii. Să știu că acolo, înăuntrul tău, eu voi fi întotdeauna acasă. Că o să continui să exist și să trăiesc cu fiecare clipă a ta, că o să te mângâi când îți este greu și o să te strâng în brațe cât pot eu de tare. Că o să zâmbești când îți amintești de mine.

De fapt, pe cine încerc să mint? Mi-aș dori să fac lucrurile astea pentru totdeauna și să îți fiu prezență, nu amintire.

Iartă-mă, copilule, pentru comportamentul inadecvat, dar iubirea nu e logică și rațională. Niciodată nu a fost. Și ce să fac cu toată iubirea mea pentru tine? Încotro să o îndrept? Iartă-mă pentru haosul provocat, pentru toate lucrurile pe care le-am făcut exact pe invers, pentru tot…

A ta, de un infinit de ori plus unu!

Mi-a spus că îi este mai bine singur…

femeie-suferinta

 

Căldura degajată de mâna lui transmitea o senzație de calmare a durerii. M-a întrebat cum e. I-am răspuns că mai bine. În realitate, voiam să îi spun că nu ține mana acolo unde este nevoie. Că nicio durere fizică nu o poate egala pe cea interioară.

De fapt, sufletul mă durea. Simțeam de ceva timp că dorm pe un pat de săbii. Că în orice poziție aș sta, nu are cum să nu mă doară fiecare centimetru. Că de fiecare dată când mă întorc de pe o parte pe cealaltă, alt vârf ascuțit se înfige în mine.

Îmi era teamă. De mine, de el, de tot. Fredonam în minte toate melodiile triste cunoscute și mă gândeam: „Plângi! Plângi, că o să te ajute și o să îți treacă!” Și îmi imploram lacrimile să îmi vină în întâmpinare, dar refuzau cu desăvârșire să o facă. Ultimele mele ajutoare… până și ele au plecat…

Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mă uit de jur împrejur și nu recunosc locul. Mă uit pe geam și nu mă identific cu peisajul. Pendulez între rațiune și simțire. Nu vor să facă pace de niciun fel. Când se războiesc, când amuțesc amândouă deodată.

Și el… el… mă întrebase zilele trecute dacă mă văd îmbătrânind lângă el. Și am zis cel mai sincer „da”. Aseară mi-a spus că se gândește uneori că poate îi este mai bine singur. Și eu… eu… am avut grijă să îi las lui ultima sabie, iar el s-a asigurat că a omorât tot ce mai rămăsese bun, frumos și viu în mine.

Din clipa aia, mii de medici se chinuie fără succes în fiecare secundă să îmi resusciteze sufletul… prea târziu! L-am îngropat deja… bine de tot!

 

Îți pare rău, baby?

cuplu

 

Îți pare rău, baby?

Mie îmi pare și mai rău…

Că am răspuns chemărilor tale și am acceptat să îmi aduc și sufletul lângă tine, neștiind că mintea ajunsese acolo cu ceva timp înainte;

Că m-am simțit cel mai bogat om din lume când mi-ai spus că „Indiferent de ce o să se întâmple de acum înainte, astea două ore petrecute împreună, nu o să ni le ia nimeni, niciodată”;

Că am tresărit când m-ai sărutat și m-ai atins ca pe cel mai de preț lucru pe care l-ai fi putut avea vreodată;

Că m-ai făcut să îmi fie dor;

Că ți-am deschis porțile de fier ale cetății sufletului meu, lăsându-te să mă ții de mână și să te plimbi zâmbind;

Că tu ești cel care m-a făcut mai puternică, nefiind medicamentul potrivit;

Că am permis să îmi distrugi și ultimele fărâme de credință, speranță și încredere că există un Dumnezeu acolo sus care face minuni, că există cineva, undeva în lume, care știe să privească dincolo de aparențe, care o să se bucure că se trezește lângă mine dimineața, că mă vede râzând din tot sufletul și fericită când plouă. Care reușește să transmită din priviri, îmbrățișări, sărutări, mângâieri și atingeri ale mâinilor „te iubesc, femeie!”;

Că nu te-am implorat înainte să pleci să îmi smulgi inima din piept, știind cât de tare o să doară;

Că în loc să trântesc ușile în urma ta, am ales să le închid încetișor, de teamă ca nu cumva să nu te mai întorci și am ales să plâng până la finalul lacrimilor, pe o melodie de pian;

Că am apărut prea târziu, în cel mai nepotrivit moment al vieții tale, completând fiecare particică lipsă;

Că am încercat să mă lupt cu tine, cu trecutul tău și cu amprentele pe care le-a lăsat asupra ta, cu temerile și toate grijile tale;

Că am știut întotdeauna că oamenii pleacă, dar am sperat până în ultima secundă ca tu să nu fi asemenea lor;

Că sunt conștientă de faptul că povestea noastră încă nu s-a terminat, însă n-am să te mai pot privi niciodată cu aceiași ochi…

Apropo, nevasta ta știe că te dai aproape divorțat?

barbat-criza.jpg

Studiu de caz: hai să vedem ce faci tu, ca bărbat, la 42 de ani? Hmm… păi să începem cu începutul. Având în vedere că job-ul îți cam ocupă trei sfert din timp și te mai și catapultează prin diverse destinații străine, nu prea îți rămân multe variante în afară de cea virtuală. Aflat în plină criză a vârstei mijlocii, te legi de orice tip de interacțiune, fie ea cerere de prietenie, like, comment și ce se mai poate. Ți se pune pata pe una că zâmbește frumos, chiar dacă e la jumătate de țară distanță, te apuci și o îmbrobodești cum știi tu mai bine, că doar e mai mică decât tine cu 15 ani, și speri în sinea ta că ai dat lovitura de grație și se lasă cu ceva beneficii. Ai un șoc când descoperi că nu e proastă deloc, ba chiar își dă seama din două fraze aruncate aiurea de către tine că ești însurat și ai și copii. Dai din colț în colț și tot ce poți scoate mai bun din tine e că nu ești însurat, ci aproape divorțat, plus un circ gratuit că nu îți este apreciată sinceritatea. Apropo, nevasta ta știe starea ta semi-civilă?

Continuarea studiului de caz: hai să vedem ce faci tu, ca bărbat, la 43 de ani, coleg de serviciu cu primul incuplat? Păi… vă apucați și bârfiți, că doar nu mai e un secret că dați lecții femeilor la categoria asta. Apelați la tot felul de artificii și faceți tot felul de manevre, tu îi dai cerere de prietenie, ea ți-o acceptă, că deja miroase că ceva e putred, te bagi în discuție, te apuci și planifici concedii și ai grijă să se creeze un întreg triunghi al bermudelor. La tine nu se aude nimic de familie, în afară de cea de sânge, deși Google spune că acum ceva ani erai și tu însurat. Nu vă mai dați rând, scrieți când unul, când altul, și aduceți situația la un grad de penibil exorbitant.

Deznodământul studiului de caz: dispar amândoi armăsarii subit. Unul în concediu cu nevasta, celălalt în căutarea unei neveste pentru concediu.

Concluzia studiului de caz: un profesor de-al meu spunea odată: „Adevărații nebuni umblă liberi pe stradă, nu sunt închiși în spitale!” În cazul de față, tastează la fel de liberi pe rețelele de socializare.

Ai răbdare, iubire!

cuplu-plaja-2

Un an are 365 de zile. Câteodată își mai adaugă câte una, să iasă din rutină. Mai avem mulți de trăit. Chiar crezi că în tot acest timp nu va exista măcar o zi și pentru sufletele noastre? O zi în care să uităm de restul lumii, să fim doar noi doi, liniștiți, undeva departe pe o plajă, luând alinarea mării și învelindu-ne cu ea. Povestind ca și când n-ar fi trecut nicio secundă peste noi, așa cum obișnuiam cândva.

Nu folosi cuvântul „niciodată”. În dicționarul nostru nu l-a scris nimeni. Ce înseamnă niciodată? Noi nu ne raportăm la distanță și timp. Sufletele și gândurile noastre traversează toate granițele pentru o mângâiere. Nu grăbi lucrurile. Lasă-le să își urmeze cursul firesc. Atunci când vor considera că trebuie să se întâmple, o să se întâmple.

Ai răbdare, iubire, în asta constă secretul nemuririi!

Îmi e dor de tine astăzi. Un dor nebun!

femeie-cu-spatele.jpg

S-au rărit cuvintele și s-au adâncit tăcerile. Cele dintâi care au mai rămas și au pierdut din greutate și planează ca niște frunze luate de vânt. Ai fost vis sau realitate?

Am ales liniștea și am început să te simt. Când respir, când mă mișc, când dorm, când visez cu ochii deschiși. Te simt atât de aproape și vorbesc cu tine în gând în permanență. Îți povestesc despre mine, râd, mă cert cu tine, facem dragoste, apoi ne despărțim, neavând certitudinea că ne-am întâlnit vreodată. Suntem unul și același.

Te simt de parcă te-am mai cunoscut cândva. Te văd în poze și simt că te-am mai atins. De când ești aici? Îți cunosc zâmbetul de o veșnicie, chiar și atunci când ochii transmit altceva, tristețea ți-am mai mângâiat-o, am avut toate nopțile din lume pentru noi odată… Cine ești?

Îmi e dor de tine astăzi. Un dor nebun!

Așa cum tânjește mintea după liniște. La fel cum le e dor ochilor să vadă marea sau muntele, așa cum îi e dor nasului să simtă mirosul dragostei și al ființei iubite. Cum le e dor buzelor să fie sărutate sau fiecărui fir de păr să fie răvășit de o adiere de vânt. Cum îi e dor pielii să se lase răsfățată de primele raze ale soarelui sau tălpilor sa fie mângâiate de firele ierbii.

Astăzi e ieri… astăzi e mâine… astăzi e eternitate!

Aș da orice să știu un singur lucru: dacă am contat

femeie-masina

Pun mâna pe telefon să îl sun. Intru în agendă și de ani de zile găsesc în dreptul numelui lui un soare. Apelez și sper să nu sune. Îmi bate inima cu viteza luminii, simțurile m-au părăsit. Nu răspunde. Răsuflu ușurată. Sper că nu a văzut apelul și nu are de gând să sune înapoi. Îmi dă mesaj și îmi spune că nu poate vorbi. Îi spun doar că am vrut să îl aud. Cea mai mare minciună spusă vreodată.

Nu voiam să îl aud, voiam tot. Să îl am, să îl iubesc, să îl văd dimineața lângă mine în pat în timp ce mă întorc de pe o parte pe alta, îmbrăcată într-o cămașă albă de-a lui. Doamne, n-am uitat nimic! Sunt atât de vii toate. Vorbe, clipe, zâmbete, el și iar el.

Nu-mi găsesc locul. Mă învârt ca un leu în cușcă. Nu e bine. Nu, nu. Trebuie neapărat să fac ceva. Ce să fac? Plec. Da. Asta e soluția. Arunc câteva haine într-un geamantan și plec.

Mă urc repede în mașină și ca să nu-mi mai aud gândurile dau repede drumul la muzică. Leonard Cohen. Iar tu?! Ce-mi faci, Doamne? Plec. Unde plecasem? De cine fugeam?

Conduc 300 km. Ajung. Nu știu unde, dar mă simt în siguranță momentan. Încerc să îmi domolesc pulsul. Aici nu îmi amintește nimic de el. Mă gândesc să îl sun. Să îi spun că nu mai sunt acolo unde obișnuiam să fiu. Apelez. Închid. Nu, mai bine nu. Să îi scriu? Aș da orice să știu un singur lucru: dacă am contat! Sunt obosită. Mai bine o las pe mai târziu. Mă întind pe pat și închid ochii. Aud telefonul. Îl iau și mă uit la mesajul primit:

„Mai mult decât ți-ai putea imagina vreodată!”

 

Mai bine îl lăsam pe B. de pe Tinder să-și vadă liniștit de așa-zisa lui relație

femeie-2

Vi-l mai amintiți pe B. de pe Tinder, a cărui relație am reușit să o destrămăm? Ei bine, nu aș numi-o chiar așa tragic. Să zicem că a fost mai mult o echilibrare a balanței. Poate chiar i-am întins o mână de ajutor. Nu lui, că el nu merita nici măcar vârful unui deget, ci prietenei lui de atunci, care ulterior l-a părăsit și acum este fericită lângă altcineva.

Nu am fost niciodată adepta răzbunării, considerată arma prostului, dar oricare dintre noi o mai ia din când în când pe cărări. Însă, n-aș putea omite nici faptul că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”, așa că uneori e bine să te mai și războiești cu ei.

Eee… Și războindu-mă eu cu sfântul protector al lui B., acesta din urmă rămânând nesupravegheat, a apelat la o magie, una de prost gust, asemenea unui film regizat cu un buget scăzut, făcând în așa fel încât toți succesorii lui sa fie intitulați B.

Și apare B. numărul 1, apoi B. numărul 2, B. numărul 3 și lista poate continua. Un du-te – vino. La unul am strâmbat din nas, altuia i-am dat rapid cu flit, inventand tot felul de scuze pentru a scăpa de ei.

Dar printre aceștia a apărut și B. (the one) care m-a făcut să nu-mi mai pot imagina viața fără el și care îmi traversează mintea non-stop. Problema nu ar fi asta, ba din contră, dacă raportarea lui la situație nu ar fi exact la polul opus față de a mea.

Acum, aș avea și eu o întrebare către sfântul meu, daca încă mai e sfânt: crezi că ne putem întoarce puțintel în timp, să îl lăsăm pe B. de pe Tinder să-și vadă liniștit de așa-zisa lui relație și să îmi pot debloca și eu chakre-le cu B. (the one)?

Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind

furtuna

Sunt în curte și alerg după un fluturaș de badminton. Soare îmbietor, cer senin de un albastru imaculat, păsări cântând și o ușoară adiere de vânt care plimbă de colo-n colo parfumul curcubeului de trandafiri.

Umbra unui nor reușește dintr-odată să acopere întregul peisaj și să mă gonească într-o clipită în casă.

Cățelușa mea cea curajoasă și un pic șantajistă, speriată probabil de zgomotele tunetelor, se proptește în ușă și, cu cea mai inocentă privire, se ridică în două lăbuțe și începe să bată, ca să fie lăsată înăuntru.

În secunda următoare, am un deja-vu. Eu. Mică. Speriată de zgomotele furtunilor. Eu. Mică. Dormind singură în pat, lipită de perete, spunând o rugăciune și strângând din dinți la fiecare luminare a cerului. Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind.

Mi se înmoaie sufletul și simt cum furtuna de afară se mută în interiorul meu și mă inundă. Nu mai dau curs exteriorizării. Nu mai sunt eu, cea mică,  însă va rămâne o urmă din mine, cu mine, întotdeauna.

Acum nu mă mai sperie furtunile. Le savurez de fiecare dată când am ocazia, însă mă topesc când văd pe cineva, fie om sau animal, că e la fel de neputincios așa cum eram eu. Mică.