Blog

Apropo, nevasta ta știe că te dai aproape divorțat?

barbat-criza.jpg

Studiu de caz: hai să vedem ce faci tu, ca bărbat, la 42 de ani? Hmm… păi să începem cu începutul. Având în vedere că job-ul îți cam ocupă trei sfert din timp și te mai și catapultează prin diverse destinații străine, nu prea îți rămân multe variante în afară de cea virtuală. Aflat în plină criză a vârstei mijlocii, te legi de orice tip de interacțiune, fie ea cerere de prietenie, like, comment și ce se mai poate. Ți se pune pata pe una că zâmbește frumos, chiar dacă e la jumătate de țară distanță, te apuci și o îmbrobodești cum știi tu mai bine, că doar e mai mică decât tine cu 15 ani, și speri în sinea ta că ai dat lovitura de grație și se lasă cu ceva beneficii. Ai un șoc când descoperi că nu e proastă deloc, ba chiar își dă seama din două fraze aruncate aiurea de către tine că ești însurat și ai și copii. Dai din colț în colț și tot ce poți scoate mai bun din tine e că nu ești însurat, ci aproape divorțat, plus un circ gratuit că nu îți este apreciată sinceritatea. Apropo, nevasta ta știe starea ta semi-civilă?

Continuarea studiului de caz: hai să vedem ce faci tu, ca bărbat, la 43 de ani, coleg de serviciu cu primul incuplat? Păi… vă apucați și bârfiți, că doar nu mai e un secret că dați lecții femeilor la categoria asta. Apelați la tot felul de artificii și faceți tot felul de manevre, tu îi dai cerere de prietenie, ea ți-o acceptă, că deja miroase că ceva e putred, te bagi în discuție, te apuci și planifici concedii și ai grijă să se creeze un întreg triunghi al bermudelor. La tine nu se aude nimic de familie, în afară de cea de sânge, deși Google spune că acum ceva ani erai și tu însurat. Nu vă mai dați rând, scrieți când unul, când altul, și aduceți situația la un grad de penibil exorbitant.

Deznodământul studiului de caz: dispar amândoi armăsarii subit. Unul în concediu cu nevasta, celălalt în căutarea unei neveste pentru concediu.

Concluzia studiului de caz: un profesor de-al meu spunea odată: „Adevărații nebuni umblă liberi pe stradă, nu sunt închiși în spitale!” În cazul de față, tastează la fel de liberi pe rețelele de socializare.

Ai răbdare, iubire!

cuplu-plaja-2

Un an are 365 de zile. Câteodată își mai adaugă câte una, să iasă din rutină. Mai avem mulți de trăit. Chiar crezi că în tot acest timp nu va exista măcar o zi și pentru sufletele noastre? O zi în care să uităm de restul lumii, să fim doar noi doi, liniștiți, undeva departe pe o plajă, luând alinarea mării și învelindu-ne cu ea. Povestind ca și când n-ar fi trecut nicio secundă peste noi, așa cum obișnuiam cândva.

Nu folosi cuvântul „niciodată”. În dicționarul nostru nu l-a scris nimeni. Ce înseamnă niciodată? Noi nu ne raportăm la distanță și timp. Sufletele și gândurile noastre traversează toate granițele pentru o mângâiere. Nu grăbi lucrurile. Lasă-le să își urmeze cursul firesc. Atunci când vor considera că trebuie să se întâmple, o să se întâmple.

Ai răbdare, iubire, în asta constă secretul nemuririi!

Îmi e dor de tine astăzi. Un dor nebun!

femeie-cu-spatele.jpg

S-au rărit cuvintele și s-au adâncit tăcerile. Cele dintâi care au mai rămas și au pierdut din greutate și planează ca niște frunze luate de vânt. Ai fost vis sau realitate?

Am ales liniștea și am început să te simt. Când respir, când mă mișc, când dorm, când visez cu ochii deschiși. Te simt atât de aproape și vorbesc cu tine în gând în permanență. Îți povestesc despre mine, râd, mă cert cu tine, facem dragoste, apoi ne despărțim, neavând certitudinea că ne-am întâlnit vreodată. Suntem unul și același.

Te simt de parcă te-am mai cunoscut cândva. Te văd în poze și simt că te-am mai atins. De când ești aici? Îți cunosc zâmbetul de o veșnicie, chiar și atunci când ochii transmit altceva, tristețea ți-am mai mângâiat-o, am avut toate nopțile din lume pentru noi odată… Cine ești?

Îmi e dor de tine astăzi. Un dor nebun!

Așa cum tânjește mintea după liniște. La fel cum le e dor ochilor să vadă marea sau muntele, așa cum îi e dor nasului să simtă mirosul dragostei și al ființei iubite. Cum le e dor buzelor să fie sărutate sau fiecărui fir de păr să fie răvășit de o adiere de vânt. Cum îi e dor pielii să se lase răsfățată de primele raze ale soarelui sau tălpilor sa fie mângâiate de firele ierbii.

Astăzi e ieri… astăzi e mâine… astăzi e eternitate!

Aș da orice să știu un singur lucru: dacă am contat

femeie-masina

Pun mâna pe telefon să îl sun. Intru în agendă și de ani de zile găsesc în dreptul numelui lui un soare. Apelez și sper să nu sune. Îmi bate inima cu viteza luminii, simțurile m-au părăsit. Nu răspunde. Răsuflu ușurată. Sper că nu a văzut apelul și nu are de gând să sune înapoi. Îmi dă mesaj și îmi spune că nu poate vorbi. Îi spun doar că am vrut să îl aud. Cea mai mare minciună spusă vreodată.

Nu voiam să îl aud, voiam tot. Să îl am, să îl iubesc, să îl văd dimineața lângă mine în pat în timp ce mă întorc de pe o parte pe alta, îmbrăcată într-o cămașă albă de-a lui. Doamne, n-am uitat nimic! Sunt atât de vii toate. Vorbe, clipe, zâmbete, el și iar el.

Nu-mi găsesc locul. Mă învârt ca un leu în cușcă. Nu e bine. Nu, nu. Trebuie neapărat să fac ceva. Ce să fac? Plec. Da. Asta e soluția. Arunc câteva haine într-un geamantan și plec.

Mă urc repede în mașină și ca să nu-mi mai aud gândurile dau repede drumul la muzică. Leonard Cohen. Iar tu?! Ce-mi faci, Doamne? Plec. Unde plecasem? De cine fugeam?

Conduc 300 km. Ajung. Nu știu unde, dar mă simt în siguranță momentan. Încerc să îmi domolesc pulsul. Aici nu îmi amintește nimic de el. Mă gândesc să îl sun. Să îi spun că nu mai sunt acolo unde obișnuiam să fiu. Apelez. Închid. Nu, mai bine nu. Să îi scriu? Aș da orice să știu un singur lucru: dacă am contat! Sunt obosită. Mai bine o las pe mai târziu. Mă întind pe pat și închid ochii. Aud telefonul. Îl iau și mă uit la mesajul primit:

„Mai mult decât ți-ai putea imagina vreodată!”

 

Mai bine îl lăsam pe B. de pe Tinder să-și vadă liniștit de așa-zisa lui relație

femeie-2

Vi-l mai amintiți pe B. de pe Tinder, a cărui relație am reușit să o destrămăm? Ei bine, nu aș numi-o chiar așa tragic. Să zicem că a fost mai mult o echilibrare a balanței. Poate chiar i-am întins o mână de ajutor. Nu lui, că el nu merita nici măcar vârful unui deget, ci prietenei lui de atunci, care ulterior l-a părăsit și acum este fericită lângă altcineva.

Nu am fost niciodată adepta răzbunării, considerată arma prostului, dar oricare dintre noi o mai ia din când în când pe cărări. Însă, n-aș putea omite nici faptul că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”, așa că uneori e bine să te mai și războiești cu ei.

Eee… Și războindu-mă eu cu sfântul protector al lui B., acesta din urmă rămânând nesupravegheat, a apelat la o magie, una de prost gust, asemenea unui film regizat cu un buget scăzut, făcând în așa fel încât toți succesorii lui sa fie intitulați B.

Și apare B. numărul 1, apoi B. numărul 2, B. numărul 3 și lista poate continua. Un du-te – vino. La unul am strâmbat din nas, altuia i-am dat rapid cu flit, inventand tot felul de scuze pentru a scăpa de ei.

Dar printre aceștia a apărut și B. (the one) care m-a făcut să nu-mi mai pot imagina viața fără el și care îmi traversează mintea non-stop. Problema nu ar fi asta, ba din contră, dacă raportarea lui la situație nu ar fi exact la polul opus față de a mea.

Acum, aș avea și eu o întrebare către sfântul meu, daca încă mai e sfânt: crezi că ne putem întoarce puțintel în timp, să îl lăsăm pe B. de pe Tinder să-și vadă liniștit de așa-zisa lui relație și să îmi pot debloca și eu chakre-le cu B. (the one)?

Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind

furtuna

Sunt în curte și alerg după un fluturaș de badminton. Soare îmbietor, cer senin de un albastru imaculat, păsări cântând și o ușoară adiere de vânt care plimbă de colo-n colo parfumul curcubeului de trandafiri.

Umbra unui nor reușește dintr-odată să acopere întregul peisaj și să mă gonească într-o clipită în casă.

Cățelușa mea cea curajoasă și un pic șantajistă, speriată probabil de zgomotele tunetelor, se proptește în ușă și, cu cea mai inocentă privire, se ridică în două lăbuțe și începe să bată, ca să fie lăsată înăuntru.

În secunda următoare, am un deja-vu. Eu. Mică. Speriată de zgomotele furtunilor. Eu. Mică. Dormind singură în pat, lipită de perete, spunând o rugăciune și strângând din dinți la fiecare luminare a cerului. Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind.

Mi se înmoaie sufletul și simt cum furtuna de afară se mută în interiorul meu și mă inundă. Nu mai dau curs exteriorizării. Nu mai sunt eu, cea mică,  însă va rămâne o urmă din mine, cu mine, întotdeauna.

Acum nu mă mai sperie furtunile. Le savurez de fiecare dată când am ocazia, însă mă topesc când văd pe cineva, fie om sau animal, că e la fel de neputincios așa cum eram eu. Mică.

Ăsta-i secretul!

71862176-E8C8-4FD1-B877-CBA6E2E5172C-959-0000005690CBD06E.jpeg

Mă bucur enorm când mai primesc lucruri palpabile care să îmi amintească din când în când cum sunt eu de fapt.

Că în ciuda timpului și a maturizării fizice și cognitive, sufletul a rămas același.

Că încă îmi place să cânt din toți plămânii și să dansez până am nevoie de doi litri de apă să îmi revin.

Că îmi place să bat mingea pe stradă sau în parc, deși o fac destul de rar.

Că încă am momente când mă răzvrătesc împotriva vieții, a lumii, a tot ce mă înconjoară și aș trece mult mai ușor peste această stare dacă aș putea să mă pun jos în mijlocul străzii, ca atunci când nu primeam o jucărie.

Că îmi place să râd până îmi dau lacrimile și să închei o porție de plâns râzând.

Că încă nu-mi ascult părinții, deși acum știu din start când au dreptate, dar nu-mi pot controla instictul de a mai face câte o prostie.

Că încă mai cred în basme, în bunătatea oamenilor și în iubirea pură până la adânci bătrâneți, poate chiar și după.

Și pentru acest lucru îi mulțumesc copilului din mine, care a refuzat să mă părăsească, chiar dacă de foarte multe ori l-am ignorat. Însă el, spre deosebire de mine, știe că: „Omul moare atunci când încetează să mai fie copil”.

Frumos zâmbet…

2571A024-9DAE-415E-9091-8D700332D1CF-267-0000000A2793D0CB

„Frumos zâmbet”, mi-a scris. „Hopa!”, a reacționat vocea mea interioară, plictisită de moarte, în așteptarea unui impuls.

Frumos zâmbet… și din acel moment a devenit motivul din spatele acestuia, vocea lui a devenit pansament, telefonul a devenit indispensabil, timpul și-a pierdut din însemnătate, pozele cu el au devenit opere de artă ochilor mei. Diminețile s-au transformat în nerăbdarea unui copil, în așteptarea cadoului dorit de aniversarea lui, doar că eu abia așteptam să găsesc un mesaj, lăsându-mă mângâiată de faptul că sunt prima persoană cu care se trezește în minte, iar nerăbdarea s-a transformat în vise, dorințe, planuri, numărat de zile…

Frumos zâmbet… avea și el… Înalt, cu mai mulți ani decât mine, bărbatul meu în uniformă mult visat. „Ce o să se întâmple cu noi?”, m-a întrebat într-o seară. Atâta inocență și sensibilitate am văzut în curiozitatea lui, încât mi-am dorit ca în secunda aia sa pot dărâma cele trei țări dintre noi, să ajung la el și să îl strâng în brațe cât pot de tare. Era eroul meu. I-am răspuns că nu am nicio certitudine, dar că sunt sigură că lucrurile or să se întâmple exact așa cum trebuie. Încă mai aștept… Oricât, chiar și o viață.

Frumos zâmbet… tot cu el am diminuat și distanța fizică dintre noi. „Te iubesc, mi-e dor de tine, dă-mi adresa unde să vin”, a zis. Am mers pe jos cinci minute până la locul întâlnirii. Simțeam cum mi se topește inima, se face franjuri și mă împiedic în ea. „Controlează-te”, îi spuneam și ei, și mie.

„Frumos zâmbet”, am gândit când l-am văzut. Și nu cred că pot descrie mai bine momentul ăla decât spunând: „When I saw you I fell in love, and you smiled because you knew”. N-am întâlnit om care să emane atâta liniște și siguranță cum a făcut-o el. Valuri de gânduri mă inundau și m-am trezit ținută de mână fără să realizez. M-a sărutat înainte de plecare, lăsându-și parfumul în urmă. Am inspirat adânc, să nu-l uit…

Frumos zâmbet… mi-a rămas și după ce globul magic de cristal s-a spart, după ce tot ce a fost s-a risipit, după ce nu am rămas nici măcar cu o amintire palpabilă de la el, nici cu vise devenite realitate. La fel a rămas și al lui, probabil, plin de viață și speranță, asemenea sclipirii din privire întipărite bine de tot în mintea mea.

P.S. Frumos zâmbet… Aș vrea să știi că în pofida sentimentelor ce ți le port, nu cerșesc iubire, atenție sau un loc în viața ta, a nimănui de altfel, iar consecințele mi le asum, chiar dacă uneori mă omoară singurătatea. Lucrurile forțate și jumătățile de măsură nu fac parte din preferatele mele. Ofer tot, vreau să primesc tot. Dar dacă e să fie, o să fie. Până atunci, aș vrea ca de fiecare dată când ți se face dor de mine, așa cu mi se face mie de tine, să pui lumea pe silent, să închizi ochii și să fredonezi: „Tu ești refrenul, iar eu te cânt!”.

Bărbații nu iubesc femei ca mine

femeie-frumoasă

 

Nu m-am simțit niciodată mai puternică ca atunci când am fost părăsită. De bărbați, că prietenii intră la altă categorie. Aaa… și în majoritatea cazurilor ei au fost cei care au plecat.

Cumva, printre lacrimi și inimi călcate în picioare, am reușit să mă recompensez. După terminarea liceului, am luat permisul. A urmat absolvirea primei facultăți, apoi a celei de-a doua și a unui master. Printre acestea, a avut loc și mutarea în propriul apartament, cumpărarea unei mașini și deschiderea unei afaceri.

Ieșiri în localuri, distracții de tot felul, plimbări și excursii, schimbări de orașe, de oameni, prieteni, iubiți, paturi, așternuturi, combinații de sentimente…

Peste tot am căutat un lucru. Ba nu. Două, de fapt. Pe mine și… iubirea.

Să încep cu cea de-a doua. Hmmm… păi n-am găsit-o. Nici n-o mai caut. Nu pe cea din lumina zilei, culorile cerului, strălucirea lunii, valurile mării sau piesa preferată. Nici pe cea din mine. Ca eu iubesc și mă iubesc cu o intensitate nemăsurabilă. Ci pe cea din bărbați. Give up! Nu există!

În schimb, m-am găsit pe mine. Unde eram? Peste tot. Și m-am găsit frumoasă, deșteaptă și puternică. Mai puternică decât mi-am putut imagina. Aaa… și modestă, clar. Just kidding. E doar un mic răsfăț. Îmi place să-mi mai gâdil stima de sine din când în când.

Și ca să combin ambele mistere căutate, am realizat că bărbații nu iubesc femei ca mine, că nu le place să fii nici prea-prea, nici foarte-foarte, iar eu sunt o balanță autentică, total dezechilibrată. Cine are nevoie să simtă în permanență că oricând i te poate fura cineva? Ahh… a naibii imaginație. Eu, când iubesc, sunt fidelă până în măduva oaselor. Deci… m-am resemnat.

Însă, de-a lungul anilor și a tuturor evenimentelor trăite, concluzia poveștii mele este că: „Orice eșec în plan sentimental reprezintă un succes în plan profesional!” Poate că totuși există un echilibru în toate…

Tu ești…

cuplu-1-1-e1489257703322

 

Ești dorință, pasiune, plăcere, emoții, vise, dor.

Ești cea mai bună cafea savurată vreodată, îndulcită cu zâmbete.

Ești primii fulgi de zăpadă care sărută pământul, ploaie în deșert, soare în întuneric.

Ești aur într-o lume obscură ca o mină de cărbuni.

Ești cel mai frumos mix al celor mai profunde piese interpretate de Leonard Cohen.

Ești putere, inspirație, omul a cărui variantă feminină mi-am dorit să devin întotdeauna, însă doar ținându-te de mână.

Ești aerul care îmi inundă plămânii cu fiecare respirație.

Ești speranță cu fiecare cuvânt și ești totul dincolo de ele.

Ești viața unui oraș când îl străbați și destrămarea lui când îi depășești granițele.

Ești mister, sensibilitate și iubire intensă reflectată în privire.

Ești miros al inocenței impregnat în zeci de centimetri de piele, mângâiere și sărutări trepidante.

Ești liniște și regăsire în mijlocul haosului, bătăi ale inimii supraomenești, sânge în vene îmbătat cu fericire.

Ești sfidarea distanței și a timpului.

Ești așteptare.

Ești început fără sfârșit.

Ești acasă… tu ești acasă, V.! Al meu acasă!