Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind

furtuna

Sunt în curte și alerg după un fluturaș de badminton. Soare îmbietor, cer senin de un albastru imaculat, păsări cântând și o ușoară adiere de vânt care plimbă de colo-n colo parfumul curcubeului de trandafiri.

Umbra unui nor reușește dintr-odată să acopere întregul peisaj și să mă gonească într-o clipită în casă.

Cățelușa mea cea curajoasă și un pic șantajistă, speriată probabil de zgomotele tunetelor, se proptește în ușă și, cu cea mai inocentă privire, se ridică în două lăbuțe și începe să bată, ca să fie lăsată înăuntru.

În secunda următoare, am un deja-vu. Eu. Mică. Speriată de zgomotele furtunilor. Eu. Mică. Dormind singură în pat, lipită de perete, spunând o rugăciune și strângând din dinți la fiecare luminare a cerului. Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind.

Mi se înmoaie sufletul și simt cum furtuna de afară se mută în interiorul meu și mă inundă. Nu mai dau curs exteriorizării. Nu mai sunt eu, cea mică,  însă va rămâne o urmă din mine, cu mine, întotdeauna.

Acum nu mă mai sperie furtunile. Le savurez de fiecare dată când am ocazia, însă mă topesc când văd pe cineva, fie om sau animal, că e la fel de neputincios așa cum eram eu. Mică.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s