Când bărbaţii se transformă din cai de rasă în mârţoage…

 

femeie-durere-1

 

Nu îmi pare rău că m-am mutat de acasă, într-un oraş mare şi mizerabil. Nu, sub nicio formă. Pentru că n-am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat, nici măcar atunci când au fost atât de proaste, de nu mai reuşeam să văd pământul, darămite cerul. Putea să îmi spună oricine: „Nu e de tine”, că aş fi avut de fiecare dată acelaşi răspuns: „Cine eşti tu să-mi spui mie ce să fac?”. Putea să vină cu răspunsul de genul sunt mama, tata, cea mai bună prietenă, că reuşeam să ţin o prelegere de zile mari despre cum binele lor nu este şi binele meu, ca deh… îmi place să citesc mult şi orice, sunt fană citate, indiferent ale cui sunt, şi, în general, am întotdeauna replicile la mine, de se satură interlocutorul şi mă lasă în ale mele.

Nu îmi pare rău nici că mi-am pierdut cele două „prietene” cele mai bune. Am suferit după ele enorm, dar cum nimeni nu este de neînlocuit, am câştigat alte două, mult mai bune şi mai adevărate decât celelalte, plus mulţi oameni care mi-au fost alături.

Nu îmi pare rău nici că am descoperit ce înseamnă să trăiesc pe pielea mea anxietatea şi atacurile de panică, doar am terminat psihologia şi la facultate nu mi le-a arătat nimeni. Mi-am depăşit temerile şi limitele mai bine decât aş fi putut în oricare altă situaţie. Poate că o să ajung totuşi un psiholog de excepţie. Cine ştie…

Nu îmi pare rău nici că toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut s-au transformat subit din cai de rasă în mârţoage. Cum altfel mi-aş fi dat seama ce fel de om caut pentru sufletul meu? Bine… Încă îl mai caut, dar măcar acum ştiu că nu e niciunul pe care l-am întâlnit până în momentul de faţă.

Îmi pare rău doar că i-am facut pe oamenii care mă iubesc, şi pe care îi iubesc, să sufere. Că i-am dat maică-mii dureri de cap, de fiecare dată când îi plângeam în telefon şi îi spuneam că îmi e atât de rău, de nu mă pot ridica din pat. Că nu puteam să o consolez pe mătuşă-mea de fiecare dată când era cu moralul la pământ şi că mi-am lăsat frăţiorul fără umărul care îi oferea consolare, atunci când viaţa i se părea prea urâtă şi grea. Că am ajuns să îmi văd bunicii de două ori pe an şi că nu am nici acum situaţia materială dorită, ca să îi pot ajuta şi eu cât de cât.

Am trăit coşmarul vieţii mele timp de un an, încercând din răsputeri să mă trezesc. Boală, singurătate, crize de plâns, haos. Am ajuns o umbră din omul puternic care am fost. Dar credinţa şi curajul nu m-au abandonat nicio secundă. Nici familia, nici vreo doi-trei oameni, la care nu m-aş fi aşteptat niciodată să îmi fie atât de apropiaţi. Toţi ajungând motivul pentru care mă trezesc dimineaţa. Toţi demonstrându-mi că poţi să faci orice cu iubire şi că nu îţi trebuie averi ca să fii fericit. Toţi ajutându-mă să mă regăsesc şi să îmi doresc să mă întorc de unde am plecat, pentru că atunci „Când nu mai ştii încotro s-o iei, întoarce-te. Acasă”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s